Istoria romana este un capitol esential al istoriei antice. Roma a creat de-a lungul a sase secole un vast imperiu care se intindea de la Oceanul Atlantic in vest pana in Mesopotamia in est, si din Scotia in nord, pana in sudul Egiptului, unificand cea mai mare parte a lumii civilizate de atunci. Romanii au adoptat civilizatia greaca pe care au imbogatit-o si au adaptat-o spiritului practic roman transmitand-o, prin intermediul popoarelor romanice si al literaturii de expresie latina din Evul Mediu, pana astazi.

Italia este o peninsula in centrul Marii Mediterane. Muntii Alpi, in nord, separa Italia de Europa centrala. In estul Italiei se afla marile Adriatica si Ionica, in sud Marea Mediterana, iar in vest Marea Tyrrheniana. In apropierea tarmurilor Italiei sunt mai multe insule, cele mai importante fiind Sicilia, Sardinia si Corsica. in antichitate, sub  numele  de  Italia  s-a  inteles,  pana  in  timpul  lui  Augustus,  o  alta  realitate geografica decat se intelege in mod curent, deoarece aceasta se intindea catre nord pana   in tinuturile celtice, de care o separa, in mod simbolic, micutul rau Rubicon. Dupa reforma administrativa a lui Augustus, numele de Italia s-a intins pana in muntii Alpi,  corespunzand  cu  acceptiunea  de  astazi.  Numele  de  Italia provine  de  la populatia  Italilor,  care  locuia  in  sudul  peninsulei.  Numele  a  fost  aplicat  intregii peninsulei Italice, mai cu seama de colonistii greci.

La inceputul istoriei sale, Roma a fost o mica cetate din Latium. Romanii faceau parte dintre populatiile latine, care locuiau din timpuri imemoriale aceasta provincie istorica a Italiei. In comparatie cu  Grecia, unde a evoluat de-a lungul istoriei  antice  esentialmente  un  singur  popor,  Italia  preromana  era  un  adevarat mozaic etnic, fiind locuita de numeroase populatii cu limbi si origini foarte diverse. Pe versantul tyrrhenian al Muntilor Apennini, erau de la nord catre sud, ligurii, etrusci si latinii; pe versantul Adriatic erau venetii, picenii, apulii si messapii. in centrul Italiei, de-a lungul Muntilor Apennini, era populatiile osco-umbro-sabellice, dupa numele populatiilor inrudite, oscii, umbrii, samnitii,   frentanii, lucanii si brutii. In Sicilia erau, in partea estica, siculii iar in partea vestica sicanii. In nordul  Italiei erau populatiile celtice sau gallice.

Aceste populatii vorbeau limbi cu origini diferite. Unele dintre ele, cum erau etrusca, sicana si limbile din Sardinia si Corsica erau neindoeuropene. Celelalte erau indoeuropene. Cu alte cuvinte, in Italia nu putem vorbi, pentru epoca antica, de un popor  si  o  limba  italica,  ci  de  popoare  si  limbi  italice.  La  aceste  populatii  indo-europene, s-au adaugat, ca urmare a marii colonizari grecesti, numerosi greci, mai ales in sudul Italiei si in Sicilia. In literatura de specialitate, grecii din Italia, pentru a fi deosebiti  de  celelalte  populatii  indo-europene  din  peninsula,  sunt  numiti  italioti. Aceste populatii indoeuropene au patruns in Italia in epoci diferite. Se pare ca cei mai vechi au fost latinii si siculii, urmati de populatiile osco-umbro-sabellice si, catre inceputurile    epocii fierului, de cele de pe litoralul    adriatic. Asa cum arata harta etnica a Italiei, procesul de indoeuropenizare s-a produs dinspre est catre vest, si nu din nord catre sud, asa cum s-a crezut multa vreme.

Etruscii

Dintre populatiile din Italia care, inaintea Romei, au jucat un rol important etruscii sunt cei mai reprezentativi. Etruria se afla la nord de Latium, invecinandu-se catre est si nord est cu teritoriile locuite de celti, iar in nord cu cele ale ligurilor. Etruscii erau denumiti de greci tyrrhenieni, de unde si numele Marii Tyrrheniene care s-a  pastrat  pana  astazi,  iar  de  romani  tusci  sau  etrusci,  de  unde  si  numele  de Toscana de astazi.

In antichitate, erau mai multe opinii in legatura cu originea acestei populatii. Dupa unele, ei ar fi fost identificati cu populatia mitica a pelasgilor si originari din Grecia; dupa Herodot si cei care l-au urmat, ei ar fi fost originari din Lydia; dupa Dionysios din Halicarnas, ei erau autohtoni. Cercetatorii moderni considera ca la formarea etnosului etrusc au concurat elemente etnice   cu origini diferite, dar ca, in esenta,   procesul etnogenezei acestui popor este un fenomen ce a avut loc in Italia.

Limba etrusca, desi este cunoscuta prin numeroase inscriptii, nu este inca descifrata. Dupa toate probabilitatile, ea este o limba neindoeuropeana. Civilizatia etrusca se individualizeaza, printre celelalte civilizatii contemporane din Italia, catre inceputul secolului al VIII-lea. Etruscii nu au constituit niciodata un stat unitar, ci erau mai multe orase -state, asemanatoare cu cele grecesti. Printre cele  mai  insemnate  cetati  etrusce  erau    Tarquinia,  Caere,  Vei,  Vulci,  Vetulonia, Volsini,  Volterra,  Clusium,  Cortona,  s.a.  in  secolele  VIII-VI,  cetatile  etrusce  erau conduse  de  regi  (lucumoni),  dupa  care  regalitatea  a  fost  abolita  si  inlocuita  cu guvernari oligarhice. in epoca oligarhica, statele etrusce erau conduse de magistrati. Se pare ca cel mai inalt magistrat era zilath, identificat de romani cu magistratura de praetor. Alte magistraturi erau    purthne si maru. In ceea ce priveste organizarea sociala, lumea etrusca era divizata in oameni liberi, sclavi (lautni) si clienti (etera). Trebuie remarcat ca institutia clientelatului se regaseste de asemenea la romani si la celti.

In  secolele  VII-VI,  etruscii  isi  extind  dominatia  catre  sud,  in  Latium  si Campania.  Dominatia  etrusca la  Roma   este   ilustrata   de   dinastia  etrusca, reprezentata   prin regii Tarquinius Priscus, Servius Tullius si Traquinius Superbus,  si printr-o  puternica  influenta  a  civilizatiei  etrusce.  in  nord  si  nord-est,  etruscii  au intemeiat numeroase asezari, mai importante fiind Felsina (azi Bologna), Ravenna si Rimini.  Pe  litoralul  nordic  al  Adriaticii,  etruscii  au  intemeiat  impreuna,  cu  grecii, asezarea de la Spina. Prezenta etrusca in nordul Italiei a fost insotita de intense schimburi  comerciale  cu  populatiile  aflate  in  nordul  Italiei  precum  si  cu  cele  din Gallia. De al sfarsitul sec. VI a.C., Etruria intra intr-un proces de decadere cauzat de factori numerosi, cum au fost mai ales interesele opuse ale colonistilor greci, ale carthaginezilor si romanilor. Expulzarea Tarquinilor de la Roma, in anul 509 a.C., a taiat legaturile cu Campania, iar infrangerile suferite in fata grecilor au dus la slabirea influentei etrusce in sudul Italiei. Dar lovitura cea mai puternica o vor primi etruscii din partea romanilor. Inca din primele decenii ale republicii, romanii au intrat in conflict cu unele cetati etrusce (Veei, Fidenae), care au fost cucerite dupa un timp indelungat. in timpul razboaielor cu samnitii, cetatile etrusce au fost in general de partea samnitilor.

Victoria  romana  in  aceste  razboaie  a  insemnat  instaurarea  dominatiei  romane asupra cetatilor etrusce din Etruria propriu-zisa. Ctitoriile etrusce din nord au cazut sub dominatia celtilor.

Etruscii au fost supusi unui lent proces de romanizare care s-a incheiat, in linii foarte generale, catre inceputul erei crestine. Cu toate acestea, ei au influentat la randul lor pe romani. Astfel insemnele puterii de la romani, anume sceptrul, scaunul curul (sella  curulis),  toga,  garda  de  lictori  cu  securi  in  fascii  si,  probabil,  chiar conceptul   de   imperium,   adica   puterea   suprema   militara   administrativa   si judecatoreasca, erau de origine etrusca. De asemenea, de la etrusci au intrat in onomastica romana numeroase gentilicia   terminate in -inna si -enna.

Istoria Romei

Indelungata istorie a Romei are trei mari perioade: epoca regalitatii (753-509), epoca republicana (509-27) si epoca imperiala (27 a.C.- 476 p.C.). Epoca republicii are, la randul sau, trei perioade: republica aristocratica, pana in jurul anului 300 a.C.; republica democratica, pana catre sfarsitul sec.II a.C. si perioada razboaielor civile pana  la  sfarsitul  republicii (27  a.C.).  Epoca  imperiala  are  doua  mari  perioade: Principatul, sau  Imperiul  roman  timpuriu  (27  a.C.-   284  p.C.),  si  Dominatul,  sau Imperiul roman tarziu (dupa 284 p.C.). La moartea imparatului Teodosius cel Mare (395), Imperiul roman se imparte definitiv in doua parti: Imperiul roman de apus, care va dura pana in anul 476, cand ultimul imparat roman, Romulus Augustulus, a fost inlaturat de la tron de populatiile germanice care se instalasera in imperiu, si Imperiul roman  de  rasarit,  care  va  supravietui  pana  in  anul  1453,  cand  turcii  au  ocupat Constantinopolul. Partea de rasarit a fostului Imperiu roman se va greciza treptat din punct de vedere lingvistic, mai ales dupa dinastia Iustiniana, devenind Imperiul grec bizantin.

Izvoarele istoriei Romei sunt foarte numeroase si diverse. Izvoarele scrise sunt deopotriva in limba latina si in limba greaca. Primele scrieri care povestesc despre trecutul indepartat al Romei   nu au fost scrise de romani, ci de greci. Ei au legat inceputurile Romei de legenda razboiului troian. Printre cele mai vechi izvoare ale  istoriei  Romei  sunt  listele  anuale  ale  demnitarilor  romani  numite  fasti.  Dintre acestea, cele mai insemnate sunt fasti consulares. Aceste fasti au inceput sa fie alcatuite sistematic din secolul IV a.C. De asemenea, romanii au intocmit de timpuriu annales, adica insemnari anuale despre cele mai importante evenimente. Aceste annales erau intocmite in colegiile pontifilor. in secolul III a.C., marele pontif (pontifex maximus)  Publius  Mucius  Scaevola  a  editat  optzeci  de  volume,  constituind  asa-numitele   Annales Maximi. Fasti si Annales nu au ajuns pana la noi, insa ele au fost folosite  de  istoricii  romani  de  mai  tarziu.  Traditia  romana  spune  ca  de  timpuriu barbatii de stat si generalii romani care s-au remarcat in mod deosebit erau elogiati. Aceste  elogia  erau  adeseori  scrise  la  baza  statuilor  care  reprezentau  pe  acesti barbati.

Pentru perioada republicana, primele informatii provenite de la autori romani sunt relativ tarzii si sunt de natura literara. Este vorba de scriitori precum Cnaeus Naevius (274-206), care a descris in versuri primul razboi punic (Bellum poenicum). Quintus Ennius a scris in hexametrii Annales care incepeau cu Aeneas. Prima opera in proza consacrata trecutului roman a fost scrisa in limba greaca de nobilul roman Quintus Fabius Pictor, la sfarsitul sec. al III-lea a.C. Ea se numea Annales si se baza pe izvoare grecesti si pe fasti. El a pus bazele analisticii romane. Printre cei mai de seama analisti a fost Marcus Porcius Carto cel Batran (234-149). El a fost primul care a  expus  istoria  romana  in  limba  latina.  Opera  sa  istorica  se  intitula  Origines,  siprezenta trecutul Romei de la intemeiere. Din aceasta lucrare au ajuns pana la noi numai  unele  fragmente.  S-a  pastrat  insa  tratatul  De  agricultura,  care  este  un insemnat izvor pentru felul cum se practica agricultura la Roma in secolul al II-leaa.C. Pentru istoria razboaielor punice, avem Istoriile lui Polybios(cca. 200 – cca.120), in limba greaca. Pentru perioada razboaielor civile principalele surse sunt scrierile lui Cicero, Caesar, Sallustius, care au fost contemporani evenimentelor, si Appianos, care a scris mai tarziu, pe la jumatatea sec. II p.C. Caesar a scris Commentarii de bello  Gallico; Sallustius a  scris De  bello Jugurthino, De  coniuratione  Catilinae  si Historiae.  Appianos  a  scris,  in  limba  greaca,  Razboaiele  civile.  In  perioada  lui Augustus au scris doi istorici insemnati, Titus Livius si Dionysios din Halicarnas. Primul scrie o vasta istorie a Romei, de la inceputurile sale, intitulata    Ab Urbe condita libri,   iar cel de-al doilea scrie, in limba greaca, Antichitati romane. Dintre istoricii epocii Principatului, cel mai de seama a fost Tacitus, care scrie Annales, Historiae si Germania. Contemporan cu Tacitus este Caius Suetonius Tranquillus, care a scris Vietile celor doisprezece caesari (Vitae duodecim Caesarum). Cassius Dio Cocceianus a scris in limba greaca Istoria romana. Dintre   scrierile istorice din epoca  dominatului,  mai  importante  sunt Scriptores  Historiae  Augustae,  Istoria romana al lui Ammianus Marcellinus si Historia eclesiastica a lui Eusebius.

Inscriptiile latine, in numar foarte mare, aduc o contributie foarte importanta la cunoasterea  istoriei  romane.  Ele  sunt  publicate  intr-o  colectie  generala  intitulata Corpus  Inscriptionum  Latinarum.  Sunt  numeroase  alte  colectii  tematice  sau regionale.

Roma regala (cca. 753-509)

In conformitate cu calculele facute de eruditul roman din sec. I a.C. Marcus Terentius Varro, Roma ar fi fost intemeiata la 21 aprilie 754/753 a.C. Este o data acceptata in mod tacit de istorici, desi    nu putem controla cu date independente cronologia lui Varro. Trecutul indepartat al poporului roman   este invaluit in legenda. Grecii  au  fost  aceia  care  au  facut  primele  speculatii  despre  istoria  timpurie  a romanilor,  pe  care  au  incadrat-o  in  filonul  traditional  al  istoriei  grecesti.  In conformitate cu aceste povestiri, care au fost sintetizate de Vergilius in poemul sau Eneida,  inceputurile  Romei  sunt  legate  de  mitul  razboiului  troian.  Eroul  troian Aeneas, fiul lui Anchise si al zeitei Aphrodita, ar fi scapat de la distrugerea Troiei impreuna cu tatal si fiul sau si cu un grup de tovarasi. Dupa lungi peregrinari pe mare, Aeneas a ajuns in Latium unde s-a impus printre conducatorii locali. Dupa
moartea  sa,  fiul  sau Ascanius intemeiaza orasul  Alba Longa unde  vor domni in continuare 12 regi, descendenti   ai sai. Ultimul rege, Amulius, il detronase pe fratele sau Numitor, obligand-o pe fiica acestuia, Rhea Sylvia, sa devina vestala, pentru a nu avea copii. Dar zeul Marte s-a indragostit de ea, nascand astfel doi gemeni, Romulus si Remus. Ca si in legendele relative la Sargon I, Moise sau Cyrus al II-lea, unde aceste personaje trebuiau ucise,   cei doi gemeni au scapat de la moarte fiind alaptati de o lupoaica si apoi crescuti de   o familie de pastori. Ajunsi la maturitate, cei doi gemeni au repus in drepturi pe Amulius si au hotarat intemeierea unei noi cetati pe malul Tibrului, acolo unde fusesera hraniti de lupoaica. Intre cei doi frati s-a iscat o cearta in urma careia Remus a fost ucis.

Cercetatorii  moderni  considera  ca  aceasta  legenda  nu  are  legatura  cu realitatea istorica, deoarece romanii si latinii nu erau troieni, ci o populatie din Latium, aparitia si dezvoltarea ei datorandu-se unor factori complecsi de natura mitologica si
politica. De origine greaca, aceasta legenda a fost acceptata de romani si folosita adesea in sustinerea intereselor lor politice. In plan intern,   reprezentantii gintei Iulia, care  se  considerau  descendenti  ai  intemeietorilor  troieni,  au  speculat  in  interes propriu aceasta legenda.

Epoca  regala  este  in  genere  putin  cunoscuta.  Cercetarile  arheologice  din Latium, Italia centrala si din Campania au aratat ca Roma a aparut ca o aglomeratie de tip urban relativ tarziu, in timpul dominatiei etruscilor. Pana atunci, asezarea de pe Palatin nu se deosebea in mod fundamental de multe alte localitati din Latium. In conformitate cu traditia analistica romana, consemnata de istoricii romani de mai tarziu, Roma a fost condusa de sapte regi. Primul dintre acestia, Romulus, este considerat un personaj legendar, pentru a da Romei un intemeietor. Ceilalti sase, Numa Pompilius, Tullus Hostilius, Ancus Martius, Tarquinius Priscus, Servius Tullius si  Tarquinius  Superbus,  sunt  personaje  istorice  reale.  Pe  seama  fiecaruia  dintre acesti regi, traditia legendara a pus un numar de infaptuiri prin care Roma a devenit o cetate cu o organizare politica si sociala caracteristica. Pana la Servius Tullius, Roma era condusa de un rege ajutat de senat care era format din trei sute de membrii, reprezentand cele trei sute de ginti, si de o adunare a curiilor, comitia curiata, care reprezenta adunarea poporului. Populus romanus era format din trei triburi: Ramnes sau Ramnenses, Tities sau Titienses si Luceres. Fiecare trib era format din zece curii, iar fiecare curie avea zece ginti. Asadar, la Roma erau trei triburi,treizeci de curii si trei sute de ginti.

In a doua jumatate a secolului VI a.C. a domnit regele Servius Tullius. Pe seama sa, traditia a pus o insemnata reforma cu caracter social si militar. Critica istorica considera insa ca aceasta reforma a capatat forma pe care o cunoastem astazi mult mai tarziu, in timpul republicii, deoarece in corpul acestei reforme nu se face  nici  o  deosebire  intre  patricieni  si plebei, deosebiri  care, in  plan politic, au disparut abia catre sfarsitul secolului al IV a.C. Reforma pusa pe seama lui Servius Tullius are unele puncte comune cu reforma timocratica a lui Solon si cu acea a lui Clisthenes. In conformitate cu aceasta reforma, populus romanus era impartit pe
baza averii si dupa domiciliul atribuit fiecarui trib. Totodata reforma insemna si o reorganizare a armatei. Cetatenii erau impartiti in  193 de centurii, formand sase clase in functie de avere. In clasa I-a intrau cetatenii cei mai bogati care aveau o avere de cel putin  100.000 de asi. Ei formau, din punct de vedere militar  98 de centurii, dintre care 18 erau de cavaleri si 80 de infanteristi, impartiti in doua categorii dupa  varsta  si  aptitudini,  anume 40  de  centurii  de  iuniores  si 40  de  seniores.

Celelalte categorii aveau venituri mai mici si sarcini militare de asemenea mai mici. Alaturi de comitia curiata, a fost creata comitia centuriata, care a reprezentat timp de secole cea mai de seama forma de manifestare a adunarii poporului. Legea avea si prevederi referitoare la sistemul de vot. Se vota pe centurii, fiecare centurie avand un vot, iar votul incepea cu prima clasa, deoarece in conceptia vechilor romani cei mai bogati erau cei mai interesati in apararea patriei. Cum in prima categorie erau mai mult de jumatate din toate centurile, de obicei votul se limita la prima clasa, arareori votau si clasele a doua si a treia. S-a renuntat la cele trei triburi gentilice, intreaga populatie  fiind  impartita  in  patru  triburi,  dupa  criteriul  teritorial  al  domiciliului: Suburbana, Palatina, Esquilina si   Collina. Reforma atribuita lui Servius Tullius a avut o  importanta  exceptionala  in  sistemul  politic  si  social  roman,  prevederile  sale reglementand viata politica de la Roma timp de multe secole, in fapt pana la sfarsitul republicii,  desi  unele  din  prevederile  sale  au  suferit  de-a  lungul  secolelor  unele modificari.

Epoca regala ia sfarsit in anul 509 a.C., cand ultimul rege etrusc, Tarquinius Superbus, a fost inlaturat, deoarece a avut o domnie abuziva care a nemultumit o mare  parte  a  cetatenilor  romani.  Aceste  abuzuri  au  ramas  intiparite  in  memoria istorica a romanilor, regalitatea fiind considerata un sistem de conducere odios. In locul regilor au fost alesi doi consuli, care au fost cei mai vechi magistrati romani, ei ilustrand noua forma de guvernamant de la Roma, Respublica.

Epoca republicii (509-27)

Sistemul  politic  republican  s-a  format  de-a  lungul  timpului. Din  punct de vedere constitutional, statul roman avea o anumita separatie a puterilor in stat, fara ca aceasta sa    fie atat de clar marcata ca in constitutiile democratice moderne. Puterea legislativa   era   atribuita   adunarii   poporului,   puterea   executiva   si judecatoreasca, magistratilor, la care s-a adaugat senatul, care avea numeroase si importante prerogative care vizau toate laturile sistemului politic roman.

Constitutia romana s-a format de-a lungul unei neincetate dispute politice intre doua categorii sociale fundamentale de la Roma, patricienii si plebeii. Originea celor doua categorii politice este si astazi obiectul unor vii dispute stiintifice.  Nu  exisau  deosebiri  de  limba  intre  cele  doua  categorii,  dar  ele  se deosebeau in ceea ce priveste capacitatea politica a fiecareia. Multa vreme, doar patricienii au avut drepturi politice, plebeii avand doar drepturi economice. Probabil ca,  la  origine,  patricienii  reprezentau  populatia  propriu-zisa  a  Romei,  asa  cum sugereaza numele lor, patres, «parinti», in timp ce plebeii erau cei veniti de-a lungul timpului in oras, asa cum ne lasa sa intelegem etimologia cuvantului (din verbul pleo, «a umple»).

Deoarece erau in numar mare si aveau un rol important in viata economica romana,  inca  de  la  inceputul  republicii,  plebeii  au  inceput  o  indelungata  lupta, incheiata  cu  succes,  pentru  drepturi  politice.  Aceasta  lupta  s-a  manifestat  prin secessio, adica parasirea in masa a Romei de catre plebei, pentru a se refugia pe muntele Aventin. Prima secesiune a avut loc in anul 494-493 si a avut ca rezultat instituirea tribunilor plebei care aveau misiunea de a apara interesele plebeilor in fata statului roman. La inceput, erau doi plebei corespunzand celor doi consuli, apoi patru corespunzand celor patru triburi urbane, iar incepand din 475 numarul lor a ajuns la zece. Tribunii plebei aveau prerogative foarte mari ceea ce a facut ca ei sa reprezinte in  timpul  republicii  un  factor  constitutional  de  cea  mai  mare  importanta.  Erau persoane sacrosancte si inviolabile. Aveau dreptul de veto (ius intercessionis), adica dreptul de a se opune oricarei masuri care leza interesele plebeilor, aveau ius auxilii, prin  care  acordau  sprijin  plebeilor urmariti  de  autoritatile  romane, casa  tribunului plebei  fiind  inviolabila,  si  aveau  ius  edicendi,  adica  dreptul  de  a  emite  edicte privitoare la plebei.

Cel de-al doilea moment important in lupta plebeilor pentru drepturi politice a fost Legea celor 12 table (Lex duodecim tabularum). Ea a aparut, intre anii 451-449, ca urmare a unei noi secesiuni a plebeilor. Legea celor 12 table a fost considerata de toti juristii romani de mai tarziu drept izvorul intregului drept public si privat roman. Dupa Titus Livius, scopul acestui cod de legi era sa stabileasca egalitatea in drept a tuturor cetatenilor. Din multe puncte de vedere acest cod de legi se asemana cu legile aparute in cetatile grecesti ceva mai devreme, de care a fost, foarte probabil, influentat. Legea celor 12 table nu a ajuns pana la noi, dar spiritul si prevederile sale pot fi reconstituite in buna masura dupa numeroasele referiri pe care le avem de la juristii si scriitorii romani de mai tarziu. Legea avea prevederi precise referitoare la modul cum se putea dobandi o avere mobila, mai ales vitele, si o avere imobila, in primul rand pamantul. In esenta aceste prevederi asigurau    trecerea de la forma precara –  possesio –  la  forma  deplina  de  proprietate  asupra  pamantului.  De asemenea,  legea  stabilea  si  dreptul  familiei.  Pater  familias  avea  puteri  depline asupra  intregii  familii,  care  era  formata  din  sotie,  copii,  nepoti  si  stranepoti.

Casatoriile erau, in conformitate cu acest cod de legi, de doua tipuri. Una era prin confarreatio si era valabila pentru gintile patriciene, iar cealalta era prin coemptio si se referea la gintile plebeine. Totodata, legea interzicea casatoriile intre membrii
celor doua grupuri sociale. Acest drept va fi castigat prin Lex Canulea din anul 445 a.C.

Un moment important in egalizarea celor doua grupuri sociale il reprezinta legile Licinia – Sextia din anul 367, numite astfel dupa numele initiatorilor ei, tribunii plebei  C.Licinius  Stolo  si  L.Sextius  Lateranus,  prin  care  cea  mai  insemnata magistratura romana, consulatul, a devenit accesibila plebeilor. De acum inainte, in mod obligatoriu, unul din cei doi consuli trebuia sa fie de origine plebeiana. In anii si deceniile urmatoare, si celelalte magistraturi au devenit accesibile plebeilor: edilitatea curula, dupa 367; censura, in 351; praetura, in 337; in anul 367, colegiul preotilor sacris faciundis, care pana atunci avea cinci membrii, a sporit la numarul de zece (decemviri  sacris  faciundis),  din  care  jumatate  erau  alesi  dintre  plebei.  Colegiul augurilor  si  demnitatea  de  mare  pontif  (pontifex  maximus)  au  devenit  accesibile plebeilor in anul 300 a.C., prin Lex Ogulnia. Prin aceste legi s-a consfintit egalitatea in drept dintre patricieni si plebei, ceea ce marcheaza sfarsitul perioadei arisocratice din istoria Romei,

Puterea  executiva  si  judecatoreasca  erau  prerogative  ale  magistratilor. Magistratii erau persoane alese de adunarea poporului in vederea exercitarii in stat, intr-un anumit interval de timp, a puterii publice ca o sarcina de onoare (honor sau honos).  De  obicei,  magistratii  romani  erau  alesi  pentru  un  an.  Exceptie  faceau dictatorii,  care  erau  alesi  pe  sase  luni,  si cenzorii,  care  erau  alesi  pe  cinci  ani. Exceptand de asemenea pe dictatori, ceilalti magistrati aveau cel putin un coleg, toti colegii  avand  puteri  identice (par  potestas).  Magistraturile  erau  ordinare  si extraordinare. Cele ordinare erau, in ordine descrescatoare, consulatul, praetura, censura, edilatul si cvestura. Tribunatul   plebei nu facea parte, in mod normal, dintre magistraturi.  Totusi,  cu  timpul,  acesta  s-a  apropiat  foarte  mult  de  conditia  de magistratura.  Dupa  insemnele  exterioare  caracteristice,  magistratii  erau  curuli (consulii, praetorii, censorii, edilii curuli si dictatorii), si magistratii necuruli (cvestorii, edilii plebei si tribunii). Magistratii curuli asistau la sedintele senatului pe un fotoliu incrustat  cu  fildes (sella  curulis),  pe  cand  ceilalti  foloseau  o  simpla  banca (subsellium). Din punctul de vedere al prerogativelor si al puterii, magistratii erau cum imperio (consulii, praetorii, dicatorii si   magister equitum) si sine   imperio ( censorii, tribunii, edilii, cvestorii). In notiunea de imperium intrau: dreptul de a recruta si a comanda armate, jurisdictia in materie penala, civila si administrativa, dreptul de a constrange pe impricinati sa se infatiseze inaintea instantelor de judecata, dreptul de a aresta pe cei care nu se supuneau ordinelor lor s.a.

Pentru  a  accede  la  magistraturi,  cetatenii  trebuiau  sa  indeplineasca  unele insarcinari prealabile care erau de natura militara sau administrativa. In mod normal, se incepea cu magistratura inferioara si se inainta treptat pana la magistratura cea mai inalta care era consulatul. Aceasta constituia cursus honorum, adica ordinea in exercitarea  magistraturilor (quaestor→ edilul  curul→ censor→  praetor→  consul).

Cvestorii au aparut inca din primul an al republicii. Ei erau subalternii consulilor, fiind numiti de acestia. Mai tarziu cvestorii erau alesi de comitia tributa. La inceput au fost doi cvestori, pe vremea lui Sulla s-a ajuns la 20, iar in timpul lui Caesar erau 40. Cvestorii (quaestores), administrau tezaurul public, arhivele statului si vindeau prazile de razboi.

Edilii (aediles), in numar de doi, erau, la inceput, subalterni ai tribunilor plebei si, de aceea, se numeau aediles  plebeii. Mai tarziu (367/366), a fost instituita magistratura de edil curul, insarcinata cu supravegherea jocurilor publice. Cu timpul, cele doua magistraturi s-au unit in una singura. Edilii erau alesi de comitia tributa. Ei, erau  cei  care  supravegheau  organizarea  si  functionarea  pietelor,  aveau  cura annonae,  adica  erau  insarcinati  cu  aprovizionarea  populatiei;  tot  ei  organizau spectacole   publice.

Censorii (censores),   au   aparut   mai   tarziu   in   sistemul magistraturilor romane (443 a.C.). Erau alesi pe cinci ani si aveau prerogative foarte importante. Ei faceau censul, adica incadrau pe cetateni in una din cele sase clase cenzitare, intocmeau listele senatoriale, stabileau veniturile si cheltuielile bugetare ale statului, supravegheau moravurile publice. Datorita acestor prerogative, censura a devenit o magistratura foarte ravnita. Spre sfarsitul republicii, ea si-a pierdut din importanta. Censorii  erau  alesi in  comitia  centuriata.

Praetorii  (praetores), aveau prerogative mai ales in ceea ce priveste organizarea instantelor de judecata de la Roma. Praetura a aparut mai tarziu, in anul 376-366, prin desarcinarea consulilor de competenta  jurisdictiei  civile.  La  inceput  a  fost  un  singur  praetor,  numit  praetor urbanus,  deoarece  prerogativele  sale  se  limitau  la  Roma.  Prin  largirea  hotarelor statului  roman,  in  anul 242,  a  aparut  un  al  doilea  praetor,  numit  peregrinus, deoarece judeca cauzele dintre cetatenii romani si peregrini, adica acei locuitori ai imperiului roman  din  teritoriile cucerite.  Cea  mai  inalta  magistratura  ordinara era consulatul.

Consulii (consules), au aparut in primul an al republicii (509 a.C.). erau in numar  de  doi,  cu  puteri  egale,  si  intruchipau  puterea  suprema  administrativa  si judecatoreasca. Toti ceilalti magistrati erau obligati sa li se supuna. Erau principalii comandanti militari. in cazuri exceptionale (grave primejdii externe, revolte populare s.a.), senatul instituia, pentru sase luni, dictatura. Era un singur dictator, cu puteri discretionare. Tribunii plebei nu mai aveau nici un fel de putere in fata dictatorului. El era ajutat in exercitarea prerogativelor sale, de un magister equitum, comandantul cavaleriei. Romanii au apelat cu retinere la dictatura. in epoca razboaielor civile, adeseori  dictatorii  erau  alesi  pe  timp  nelimitat,  incalcandu-se  astfel  traditia constitutionala romana.

Adunarea poporului avea prerogative legislative si elective. Vointa populara s-a manifestat, la Roma, prin intermediul a trei tipuri de adunari care au aparut de-a lungul timpului. Cea mai veche, inca de pe vremea regilor, a fost comitia curiata. Dupa reformele atribuite lui Servius Tullius, acesteia i s-a adaugat comitia centuriata, numita  in  Legile  celor 12  table, «adunarea  cea  mare» (comitatus  maximus), deoarece  ilustra  in  cel  mai  inalt grad  notiunea  de  adunare  a  poporului. Comitia centuriata vota pe centurii, incepand cu prima clasa. Ea alegea prin vot pe magistratii superiori (consuli, praetori si censori) si emitea legi (leges). Cea de a treia forma de manifestare  a  adunarii  poporului  a  fost  concilium  plebis, «adunarea  plebeilor». Deoarece  aceasta  adunare  avea  loc  pe  triburile  in  care  erau  inscrisi  plebeii, concilium plebis mai era denumit si comitia tributa. Convocarea ei se facea de catre tribunii plebei, iar hotararile sale, valabile doar pentru plebei, se chemau plebiscita (la singular, plebiscitum). Cu timpul  (pana in anul  286 a.C.), plebiscitele au capatat putere  de  lege  pentru  toti  romanii. In  epoca  republicana,  prerogativele  adunarii curiilor (comitia curiata) au devenit tot mai mici, iar activitatea acesteia era in buna masura  formala.  Ea  era  convocata  de  marele  pontif  si  era  insarcinata  cu sanctionarea alegerii magistratilor superiori de catre comitia centuriata, conferindu-le imperium.

Senatul a aparut inca din epoca regalitatii, probabil ca un sfat al batranilor (senex =  batran).  In  epoca  republicana,  senatul  a  devenit  una  din  institutiile fundamentale ale statului roman. Senatorii erau alesi mai intai de consuli, apoi de cenzori. Pana la Sulla, numarul senatorilor a fost de 300, apoi de 600, 900 in timpul lui  Caesar  si 1000  in  timpul  celui  de-al  doilea  triumvirat.  Senatul  roman  avea prerogative  foarte  insemnate.

• Confirma  legile  pe  care  le  adopta  adunarea poporului, le interpreta, adaptandu-le la cazurile particulare si, in unele cazuri, le putea suspenda aplicarea (legibus solvere).
• Declara senatus consultum ultimum, adica starea de urgenta, prin care consulii erau insarcinati sa ia masurile necesare pentru  inlaturarea  primejdiei  care  ameninta  statul (caveant  consules  ne  quiddetrimenti  reipublicae  capiat);
• Putea  suspenda  pe  magistrati  din  functie;
• Propunea numirea unui dictator;
• Avea un rol foarte important in administrarea finantelor statului;
• Controla activitatea cultelor si putea accepta introducerea unor noi culte la Roma;
• Dirija politica externa;
• Fixa contingentele de soldati si numea comandantii  armatelor.

In  epoca  republicii,  senatul  era  o  citadela  a  aristocratiei. Pozitia sa deosebita rezulta si din aceea ca el era pastratorul moravurilor strabune (mos maiorum), iar autoritatea sa era una parinteasca (auctoritas patrum). Hotararile senatului  se  luau  in  numele  sau  si  al  poporului  roman (Senatus  populusque romanus).

Politica externa romana in epoca republicii

Istoricii si scriitorii romani din epoca lui Augustus considerau ca Roma a fost predestinata  sa  conduca  lumea.  Realitatea  a  fost  desigur  alta,  deoarece  studiul istoriei romane ne arata ca Imperiul roman s-a format de-a lungul a sase secole.

Armata romana (exercitus romanus) a fost una din institutiile fundamentale ale statului roman si principalul instrument al acestuia in promovarea politicii externe romane. Armata romana a cunoscut o evolutie in ceea ce priveste organizarea ei. La inceput,  doar patricienii  si  clientii  lor  furnizau  efectivele  militare,  fiecare  curie contribuind  cu  cate 100  infanteristi  si 10  calareti.  in  aceasta  perioada  timpurie, armata  numara,  deci,  3000  pedestrasi  si  300  calareti.  Reforma  serviana  reface armata astfel: cele 18 centurii ecvestre constituiau cavaleria, urmatoarele cinci clase infanteria grea si usoara; centuriile mai sarace formeaza corpul de geniu si muzica militara. Obligatia de a servi in armata incepe la  17 ani si se incheie la  60, dar iuniores (intre 17 si 46 ani) constituie armata activa, in vreme ce seniores (intre 46 si 60 ani) formeaza armata sedentara, rezidenta chiar la Roma. Traditia ii atribuie lui M. Furius Camillus introducerea soldei in timpul  campaniilor si infiintarea ca unitate tactica a manipulului, legiunea cuprinzand  30 manipuli, iar fiecare manipulus fiind alcatuit din doua centurii. In lupta, manipulii erau dispusi pe trei randuri intercalate (tinerii – hastati, maturii – principes, experimentatii – triarii). Marius (sfarsitul secolului al  II-lea-inceputul  secolului  I  a.C.)  a  creat  o  armata  de  profesionisti  deschizand armata romana accesului celor mai saraci. Soldatii se angajeaza pe o durata de 16 ani, timp in care poarta in permanenta armele. Aceasta hotarare a permis recrutarea unei  armate  numeroase,  cu  atat  mai  mult  cu  cat,  dupa  razboiul  cu  socii,  Italia, inclusiv Gallia Cispadana, a primit dreptul de cetatenie romana. Marius a adoptat ca unitate  tactica  cohorta  (600  oameni),  cuprinzand  un  manipul  de  hastati,  unul de principes si unul de triarii. O legiune cuprinde 10 cohorte, la care se adauga 1 000 calareti. Reforma lui Marius a stat la baza   armatei romane mai bine de trei secole. Ultima  mare  reforma  a  armatei  romane  a  fost  tarziu,  in  timpul  imparatului Diocletianus (284-305), cand au fost create doua categorii de trupe, limitaneii,   adica armata fixata pe granita, si milites palatini, reprezentand armata de manevra.

La inceputurile istoriei sale, Roma era o cetate care nu se deosebea in mod semnificativ de altele care faceau parte din Liga latina,   liga care reunea mai multe cetati din Latium. Traditia analistica romana spune ca cel mai vechi conflict la care a participat  Roma  a  fost  acela  cu  Liga  latina,  din  anul  496,  in  care  s-a  remarcat dictatorul roman Albinus Postumius Regillianus. in urma acestui razboi romanii au incheiat primul lor tratat de pace, acela cu latinii (493 a.C.) Este primul   dintr-un lung sir de tratate pe care romanii le vor incheia cu diferite state cu care au fost in conflict. Cativa ani mai tarziu, profitand de slabirea puterii etruscilor, romanii au inceput seria conflictelor cu acestia, care va dura pana catre a doua jumatate a secolului al III-lea a.C. Printre primele cetati etrusce cucerite de romani au fost Veii, Fidenae si Volsinii.

Catre a doua jumatate a secolului al V-lea, romanii au avut conflicte cu volscii si cu equii, in urma carora o parte a teritoriilor acestor populatii au fost anexate Romei.

Expansiunea romana a fost intrerupta de invazia celtilor, numiti de romani galli, din anul 390 a.C. Este vorba de cel de-al doilea val celtic, ajuns in nordul Italiei. Triburile insubrilor si cenomanilor s-au instalat la nord de fluviu, iar cele ale boilor si lingonilor  au  cucerit  regiunea  de  la  sud  de  fluviu.  In  aceste  imprejurari,  cetatile etrusce din bazinul fluviului Pô au fost cucerite iar vechiul  oras etrusc Felsina isi va schimba  numele  in  Bononia (azi  Bologna).  Romanii  au  incercat  sa  opreasca inaintarea catre sud a gallilor, dar in batalia care a avut loc pe malul raului Allia, afluent al Tibrului, ei au  suferit o  grava  infrangere  care a  ramas intotdeauna  in memoria romanilor ca zi de doliu (dies religiosus). Roma a fost ocupata si incendiata. Numai Capitoliul a rezistat, sub conducerea lui M. Manlius Capitolinus. Gallii s-au retras numai dupa ce au primit, ca rascumparare, o mie de livre de aur.

Dupa inlaturarea primejdiei gallice, romanii au luat unele masuri de intarire a apararii Romei. Au fost refacute zidurile, cu o lungime de 11 km, prevazute cu 16 porti. Suprafata din interiorul acestor ziduri era de 426 ha. Totodata, au fost facute unele  schimbari  in  ceea  ce  priveste  organizarea  armatei,  precum  si  unele imbunatatiri  ale  armamentului.  Catre  a  doua  jumatatea a  secolului  IV  a.C., hegemonia romana se intindea pe un teritoriu de circa 6000 km².

Intre anii    343  si  290 sunt asa numitele razboaie cu samnitii numite astfel deoarece  principalul  adversar  al  romanilor  au  fost  samnitii.  In  realitate  aceste razboaie au fost purtate cu mai multe populatii din centrul si sudul Italiei, inclusiv cu etruscii si cu grecii. In timpul acestor razboaie, romanii au fost confruntati cu vaste coalitii care au pus adeseori in dificultate statul roman. Primul razboi cu samnitii a fost    intre  anii 343-341.  Principalul  rezultat  al  acestui  conflict  a  fost  anexarea

Campaniei si impunerea definitiva a hegemoniei romane asupra oraselor latine, care nu mai aveau dreptul sa aiba raporturi directe intre ele (ius commercii si ius connubii) si  deveneau  cetati  fara  drepturi  politice (civitates sine  suffragio).  Celelalte  doua razboaie cu samnitii au fost intre anii 324-290. In aceste razboaie, romanii au luptat pe  mai  multe  fronturi,  in  Etruria,  in  Samnium  si  in  Campania.  In  timpul  acestor razboaie,  s-au  remarcat  mari  comandanti  militari,  precum  L.  Papirius  Cursor,  Q. Fabius Rullianus, P. Decius Mus si M.Curius Dentatus. Consecintele razboaielor cu samnitii au fost foarte importante, deoarece intreaga Italie, cu exceptia teritoriilor celtice din nord si a cetatilor grecesti din sud, a intrat sub dominatia romana.

Intre anii 282-272 are loc razboiul cu colonia greaca Taras, numita de romani Tarentum,  invinuita  de  romani  ca,  in  timpul  razboaielor  cu  samnitii,  a    sprijinit financiar coalitiile anti-romane. Deoarece Tarentul nu avea forte armate comparabile cu cele romane, a apelat la Pyrrhus, regele Epirului. Razboiul a fost foarte dificil, romanii suferind mai multe infrangeri, avand mari pierderi in oameni. Totusi, ei au profitat de slabiciunile lui   Pyrrhus, obtinand victoria decisiva de langa Maleventum, care isi va schimba numele, in cinstea acestei victorii, in Beneventum. Consecintele razboiului cu Tarentul au fost si ele importante deoarece autoritatea romana s-a extins mult in sud, afectand deopotriva interesele cetatilor grecesti si pe cele ale carthaginezilor,  pregatind  astfel  o  noua  etapa  in    expansiunea  romana,  anume razboaiele punice. Daca in anul 338 a.C. Roma isi exercita autoritatea asupra unui teritoriu  de  cca. 11.000  km²,  la  sfarsitul  razboaielor  cu  samnitii  si  cu  Tarentul, suprafata acestui teritoriu era de cca. 80.000 km², ceea ce transforma Roma in cel mai puternic stat din Peninsula italica.

Razboaiele punice sunt denumite astfel dupa numele de puni  (poeni)    sub care erau cunoscuti in Italia carthaginezii. Carthagina era o veche colonie feniciana a Tyrului, care a cunoscut o dezvoltare remarcabila datorita comertului   intermediar in intregul bazin occidental al Mediteranei. Interesele carthaginezilor vizau si Sicilia, unde erau de altfel unele colonii feniciene. Aici, in sudul Italiei si in Sicilia, s-au intalnit interesele romanilor cu cele ale carthaginezilor. Razboaiele punice, si mai ales cel de-al doilea, au avut o importanta cu totul deosebita pentru evolutia statului roman, deoarece Roma a fost la un pas de a fi infranta, cu consecinte greu de imaginat pentru   evolutia ulterioara a lumii antice si, desigur si a celei medievale si moderne.

Primul razboi punic  (264-241) a avut ca pretexte unele conflicte locale din Sicilia. Pentru aplanarea acestor conflicte, au fost chemati in ajutor atat carthaginezii cat si romanii, acestia din urma fiind interesati sa elimine concurenta carthagineza. Razboiul  a  fost  foarte  schimbator,  cu  victorii  si  infrangeri  de  o  parte  si  de  alta. Carthaginezii n-au stiut sa profite de suprematia lor maritima si au lasat initiativa pe seama romanilor care si-au construit, la randul lor, o puternica flota cu care a obtinut cateva victorii navale care au hotarat soarta razboiului. Carthaginezii au fost nevoiti sa ceara pace, care s-a incheiat prin pierderea posesiunilor cartagineze din Sicilia, si prin plata unei despagubiri de razboi de  3200 talanti. Victoria romana din primul razboi punic a avut consecinte dramatice pentru carthaginezi, care   pierdeau astfel una dintre cele mai de seama piete de desfacere. De asemenea, ei au pierdut si influenta pe care o aveau in Sardinia si Corsica. Pentru a depasi dificultatile cauzate de infrangerea din primul razboi punic, carthaginezii au hotarat sa cucereasca Hispania, vast teritoriu cu numeroase bogatii ale  solului  si  ale  subsolului,  cu  o  numeroasa  populatie  celtibera.  In  anii 237/6, generalul cartaginez Hamilcar Barcas a inceput cucerirea Hispaniei. Dupa moartea acestuia (228/9), la conducerea operatiunilor militare a fost numit Hasdrubal, iar dupa moartea acestuia, fiul lui Hamilcar Barcas, Hannibal, in varsta de numai 25 de ani.

Hannibal era patruns de ura impotriva romanilor si toate actiunile sale ulterioare   au avut drept tel distrugerea statului roman. El a continuat cucerirea Hispaniei. Ceea ce a inveninat raporturile dintre romani si carthaginezi a fost ocuparea de catre acestia din urma a orasului Saguntum, cu care romanii incheiasera, in anul  227 a.C., un tratat de alianta. Romanii au trimis o ambasada in Carthagina care a cerut predarea lui Hannibal. La refuzul conduceri carthagineze, romanii au declarat razboi.

Ambele tabere facusera mari pregatiri. Romanii voiau sa poarte razboiul in afara Italiei si, pentru aceasta, au pregatit doua armate care urmau sa fie trimise in Hispania si in nordul Africii. Dar acest plan a fost rasturnat de acela a lui Hannibal, greu de imaginat pentru acele vremuri, care a conceput purtarea razboiului in Italia, mizand pe faptul ca populatiile din Italia, abia cucerite de romani, aveau sa-l sprijine. Astfel a inceput cel de al doilea razboi punic, cel mai dificil pe care il purtasera romanii  pana  atunci  (218-201).  Hannibal  a  pornit  din  Hispania  cu  o  numeroasa armata, s-a indreptat spre nord, a trecut Muntii Pirinei, a strabatut sudul Galliei si Muntii Alpi ajungand,   spre surprinderea   romanilor, in anul 218 in nordul Italiei. Aici romanii au fost infranti in doua batalii sangeroase  (Ticinus si Trebia), dupa care carthaginezii au inaintat in Etruria, unde au infrant din nou pe romani langa lacul Trasimenus. Dupa aceasta victorie, Hannibal, care a avut si el pierderi insemnate, a inaintat pe tarmul Marii Adriatice, pentru a stabili legatura cu Carthagina, stabilindu-se in Apulia. in anul 216 a.C., in Apulia, la Cannae, a avut loc cea mai mare batalie din acest razboi, terminata cu o catastrofa pentru romani, care au pierdut cea mai mare parte a armatei  (peste  30.000 de soldati), precum si pe unul dintre consuli, Lucius Aemilius Paulus. Hannibal, care se dovedise inca o data a fi un general de geniu, nu a profitat insa indeajuns de aceasta victorie, permitand romanilor sa-si refaca fortele si sa preia initiativa strategica. In anii urmatori, romanii si-au reimpus dominatia asupra Campaniei si Siciliei si au obtinut unele victorii in Hispania, unde fusese trimis un corp expeditionar inca de la inceputul razboiului. In aceasta etapa a razboiului,  de  la  romani  s-au  remarcat  mai  ales  comandanti  militari  din  ginta Scipionilor. In anul 209, Publius Cornelius Scipio cucereste Carthagina Noua, ceea ce a marcat sfarsitul dominatiei carthagineze in Hispania (anul 206 a.C.), si inceputul dominatiei romane in aceasta peninsula. In anul 204 a.C., in fruntea unei puternice armate, Scipio debarca in Africa. La Zama, romanii obtin victoria decisiva impotriva lui Hannibal, marcand sfarsitul acestui lung si sangeros conflict. Prin pacea care s-a incheiat, Carthagina pierdea toata flota precum si posesiunile, cu exceptia celor din Africa, si era obligata sa plateasca, in decurs de 50 de ani, o despagubire de 10.000 talanti.  Tratatul  de  pace  avea  o  prevedere  foarte  perfida,  anume  interzicea carthaginezilor sa poarte razboi in nordul Africii fara acordul romanilor. Incalcarea acestei prevederi a constituit pretextul pentru declansarea, mai tarziu, a celui de-al treilea razboi punic (149-146), desi Carthagina incetase sa mai fie o primejdie pentru romani. Carthagina a fost distrusa, iar teritoriul sau va forma prima provincie romana din Africa.

Consecintele victoriei romane in cel de-al doilea razboi punic au fost deosebit de insemnate. Roma devenea cel mai puternic stat din partea occidentala a bazinului mediteranean. Din aceasta pozitie, romanii vor intra in conflict cu statele elenistice din  bazinul  oriental  al  Mediteranei (Macedonia,  statul  Seleucizilor  si  Egiptul). Expansiunea romana in rasarit este un alt mare capitol al procesului de formare al Imperiului roman, care dureaza din anul 228, cand este primul razboi cu ilirii, pana in anul 31, cand ultimul stat elenistic, Egiptul Lagizilor, a fost transformat in provincie romana. In urma celor trei razboaie macedonene  (215-168), Macedonia, cel mai important  stat  elenistic  din  Peninsula  Balcanica,  a  fost  transformata  in  provincie romana (148 a.C.) care, dupa anul 146 a.C., va cuprinde si Grecia. intre 192 si 63 romanii vor duce mai multe razboaie cu regatul Seleucizilor, in urma carora statul acestora a fost desfiintat. in anul 31 ca o consecinta a razboiului civil dintre gruparea lui Octavianus si aceea a lui Antonius, Egiptul, ultimul stat elenistic important, a fost transformat in provincie romana. Ca urmare a expansiunii romane catre rasarit, la sfarsitul republicii hotarul statului roman se stabilise pe Eufrat.

In partea vestica, romanii si-au impus definitiv dominatia supra Hispaniei abia in timpul lui Augustus, deoarece locuitorii de aici au acceptat cu greu dominatia romana, rasculandu-se adeseori. Nordul Africii a intrat sub stapanirea romana de asemenea  catre  sfarsitul  republicii.  Ultima  mare  cucerire  romana  din  epoca republicana, a fost Gallia, intre anii  58-51. In timpul domniei lui Augustus au fost cucerite si teritoriile de la nord de Alpi, astfel ca limesul roman se fixase pe linia Rhinului si a Dunarii superioare.

Epoca razboaielor civile

Sistemul politic republican, care s-a dovedit foarte stabil timp de multe secole, a incetat sa mai corespunda, catre finele secolului al II-lea si inceputul secolului I, realitatilor  politice  economice  si  sociale  din  Imperiul  roman.  Aceasta  realitate  se explica prin chiar istoria Romei, care a evoluat, de la un oras-stat cu o intindere mica, la un vast imperiu. Sistemul constitutional roman fusese creat pentru necesitatile unui astfel de stat, care presupunea participarea directa a cetatenilor la treburile publice. Dar  extinderea  statului  roman  a  facut  ca  cetatenii  care  locuiau  adeseori  foarte departe de Roma, sa nu mai poata participa la viata politica, ceea ce facea ca cele mai insemnate masuri care se luau in comitia centuriata sa fie opera plebei romane, o categorie sociala care constituia o masa de manevra in mana politicienilor care putea sa-i cumpere voturile. La aceasta trebuie adaugate si alte cauze, cum ar fi rolul tot mai mare jucat de armata, precum si unele transformari suferite de economia si societatea romana. Reforma armatei romane facuta de Marius a transformat-o dintr-o armata prin  excelenta  cetateneasca,  cum  fusese  pana  atunci,  intr-o  armata  de profesie, in care soldatii erau strans legati de comandantul lor. Asa se explica de ce unii generali care s-au implicat in viata politica nu au ezitat sa foloseasca armata insustinerea intereselor lor politice. Aceste transformari au avut ca urmare un lung sir de razboaie civile care au dus la ruinarea sistemului politic republican si la aparitia ideii instaurarii unui regim   monarhic.

Primul moment important in lungul sir al razboaielor civile il constituie acela care au avut ca protagonisti pe Marius si Sulla, liderii a doua grupari politice opuse, popularii si optimatii (89-82). Acest razboi civil a avut loc in contextul razboaielor cu Mithridates al  VI-lea  Eupator,  regele  Pontului,  care  dorea  sa  inlature  dominatia romana din Orient. Inceputul propriu-zis al razboaielor civile a fost determinat de refuzul lui Sulla de a se supune unei hotarari a puterii politice prin care i-se lua comanda militara in campania ce urma sa inceapa impotriva lui Mithridates. Este primul  exemplu  major  cand  un  comandant  militar  nu  s-a  supus  factorului  politic. Razboiul  civil  a  fost  insotit  de  numeroase  atrocitati,  care  au  subminat  vechile moravuri romane si increderea in constitutia republicana. Victorios in acest razboi, generalul L.Cornelius Sulla instaureaza, in anul 82, dictatura, care se deosebea insa de vechea magistratura cu acelasi nume, deoarece era pe termen nelimitat. El a luat o serie de masuri care limitau drepturile cetatenesti precum si prerogativele tribunilor plebei si ale cenzorilor, sub lozinca revenirii la constitutia romana traditionala.

Dupa  retragerea  neasteptata  de  la  putere  a  lui  Sulla  (79  a.C.),  disputele politice nu au incetat, deoarece   fiecare din cele doua grupari politice incerca sa-si impuna propria vointa. in acest context, a aparut primul triumvirat (60 a.C.), format din trei oameni politici  remarcabili: Cnaeus  Pompeius,  care  se remarcase  ca un stralucit general, Licinius Crassus, un mare bogatas care se remarcase si ca general in  timpul  rascoalei  lui  Spartacus,  si  Iulius  Caesar,  un  abil  politician.  Cei  trei  isi promiteau sprijin reciproc pentru realizare aspiratiilor lor politice. Dintre acestia, s-a remarcat mai cu seama Caesar care, sprijinit pe gruparea popularilor, a stiut sa-si atraga de partea sa opinia publica romana. Prestigiul sau a crescut si mai mult prin cucerirea Galliei, in urma careia a facut dovada calitatilor sale militare si a devenit, totodata, cel mai bogat om de la Roma. Refuzul sau de a nu patrunde cu ostile in Italia, ceea ce era o grava incalcare a traditiilor romane, a declansat   razboiul cu gruparea  senatoriala  condusa  de  Pompeius.  Acesta  din  urma  a  fost  infrant,  iar Caesar a devenit dictator (45-44). in timpul dictaturii sale, Caesar a luat unele masuri menite sa intareasca statul roman. A fost insa banuit ca doreste sa devina rege, ceea ce a dus la asasinarea sa.

Asasinarea lui Caesar nu a avut darul sa stinga conflictele de la Roma. In anii ce au urmat, principalii actori ai scenei politice au fost Marcus Antonius, unul dintre cei  mai  de  seama  locotenenti  ai  lui  Caesar,  si  Caius  Octavianus,  nepotul  si mostenitorul lui Caesar, care era foarte tanar. in ciuda tineretii sale, Octavianus s-a dovedit un foarte abil politician, care a stiut sa profite din   ostilitatea senatului fata de Antonius pentru a-si atrage simpatii politice. in anul 43 a.C. se formeaza cel de-al doilea triumvirat din Antonius, Octavianus si Lepidus, un alt ofiter care s-a remarcat in timpul lui Caesar. Acest triumvirat avea un caracter oficial, deoarece el a fost recunoscut de catre senat printr-o lege speciala. Nici aceasta asociere politica nu a fost viabila, deoarece principalele personaje, Antonius si Octavianus, aveau interese divergente. Plecat in Orient pentru a obtine glorie militara, Antonius a fost atras de Cleopatra, regina Egiptului, care urmarea propriile-i teluri politice. Aceasta relatie a fost speculata de Octavianus printr-o foarte abila campanie propagandistica, prin care a reusit sa-si atraga multi simpatizanti. Razboiul a devenit inevitabil. In batalia de la Actium, din anul 31 a.C., Antonius si Cleopatra au fost infranti. Dupa aceasta victorie, Ocatvianus, ramas singurul stapanitor al Romei, a pregatit terenul pentru instaurarea  unui  nou  regim  politic,  monarhic,  care,  in  prima  sa  faza,  s-a  numit Principat.

Epoca imperiala

Perioada Principatului

Principatul, ca forma de stat, este o creatie a lui Octavianus, care si-a dat seama ca o ruptura totala cu vechiul sistem republican era inacceptabila pentru cei mai multi cetateni romani. El nu a proclamat pe fata monarhia, care era odioasa pentru romani, ci a imaginat un sistem politic monarhic care insa a pastrat o aparenta republicana. Denumirea acestei epoci istorice provine din principatus, cu intelesul de «conducere»,  «domnie». Conducatorul statului roman era    princeps, vechi cuvant latin care, in aceasta perioada, a capatat o noua acceptie de «primul om in stat».

Octavianus a cumulat mai multe magistraturi si puteri in acelasi timp. El a fost adeseori consul, intotdeauna censor si tribun al plebei. Ultimele doua magistraturi ii permiteau principelui sa inlature din senat pe cei nedoriti si il faceau persoana sacro-sancta  si  inviolabila.  Era  pontifex  maximus,  avea  cura  annonae,  adica  grija aprovizionarii Romei, si avea o putere care numai fusese pana atunci, cura legum morumque, adica grija legilor si a moravurilor. Era de asemenea, princeps senatus, adica primul dintre senatori,   pater patriae si mai ales imperator, adica seful armatei. Aceasta ultima putere era de fapt cea mai insemnata, deoarece baza puterii lui Augustus a fost armata, la care s-a adaugat, cu timpul, tot mai multi cetateni care au fost  convinsi  ca  noul  sistem  politic  era  in  folosul  lor  si  al  pacii.  Desi,  in  teorie principele era un magistrat, in realitate ii depasea pe toti colegii sai pentru ca avea o mai mare   auctoritas.   in noua sa pozitie de conducator necontestat al statului roman, Octavianus  si-a  luat  titulatura  de Imperator  Caesar  Augustus,  sintagma  care ascundea,  in  realitate,  un  regim  monarhic  drapat  in  haine  republicane.  Aceasta titulatura se va regasi la toti imparatii romani.

Noua oranduire politica   a fost acceptata de catre cetatenii romani si datorita unei foarte abile propagande politice, care urmarea sa scoata in evidenta beneficiile aduse cetatenilor de acest regim. in aceasta campanie propagandistica, Augustus a atras  pe  cei  mai  de  seama  scriitori  ai  vremii  sale,  precum  Vergilius,  Horatius, Propertius, si istorici ca Titus Livius si Dionysios din Halicarnas. Temele acestei campanii erau aceea a pacii si   a trecutului glorios al Romei. Scriitorii care au sustinut aceasta   propaganda erau ei insisi convinsi de binefacerile schimbarilor constitutionale de la Roma.

Augustus a procedat la numeroase reforme in spiritul conceptiei sale despre stat.  Vechile  magistraturi  sunt  mentinute,  dar  a  aparut  birocratia  imperiala  si  un numar de demnitati noi. Astfel, a fost creata functia de prefect al Capitalei (praefectus Urbis) si   aceea de guvernator al provinciilor imperiale (legatus Augusti pro praetore), rezervate clasei senatoriale. Din clasa cavalerilor, erau recrutati prefectul pretoriului (praefectus praetorii),  comandantul  unei  noi  categorii  de  trupe,  garda  pretoriana, prefectul  Egiptului (praefectus  Aegypti)  si  numerosii  procuratores  care  strangeau impozitele directe si administrau provinciile senatoriale. Imperiul roman a cunoscut o noua impartire administrativa. Provinciile erau de doua categorii: cele   imperiale, care erau provinciile situate pe limes, inca neromanizate si nepacificate, care necesitau numeroase unitati militare; cele senatoriale, care erau vechile provincii romane in mare masura pacificate si romanizate.

In politica externa, Augustus a incercat sa redea Romei prestigiul pierdut in timpul razboaielor civile. A initiat tratative discrete cu partii pentru a readuce in tara prizonierii de razboi si steagurile legiunilor capturate de acestia in timpul bataliei de la Carhae din timpul celui de-al doilea triumvirat. Desi s-a declarat un adept al pacii, in realitate, Augustus a format noi provincii (Noricum, Raetia si Pannonia). A incercat sa supuna si triburile germanice,   organizand o noua provincie, Germania. Aici insa romanii  nu  au  reusit  sa-si  mentina  dominatia,  deoarece  germanii  i-au  infrant  pe romani, in anul 9 p.C., in padurea Teutoburgica.

Dupa moartea imparatului Augustus (14 p.C.), aspectul monarhic al sistemului politic roman se va accentua, in timpul dinastiilor Iulia-Claudia (14-68), Flavia (69-96), Antoninilor (96-192), Severilor (193-235). in epoca Antoninilor, care in genere este una pasnica, Imperiul roman a cunoscut cea mai mare prosperitate economica. in timpul imparatului Traianus au avut loc ultimele razboaie cu caracter expansionist, statul  roman  ajungand  la  maxima  sa  intindere,  prin  ocuparea  Daciei  si  a Mesopotamiei. Acum limesul nordic al Imperiului roman incepea din nordul Angliei, urma linia Rhinului si a Dunarii si continua pe o fasie subtire de teritoriu de la nordul Marii Negre pana in Muntii Caucaz si Armenia.

Sistemul  politic  imaginat  si  creat  de  Augustus  nu  era  insa  lipsit  de  fisuri. Principele fiind, in teorie, un magistrat roman, nu a fost reglementata succesiunea la tron,  ceea  ce  a  facut  ca,  adeseori,  dupa  moartea  imparatului,  sa  fie  numerosi candidati la purpura imperiala. in secolul al III-lea, aceasta tentatie, la care s-au adaugat numerosi alti factori de natura politica, economica si sociala, a dus la o perioada  de  mare  instabilitate  politica,  cunoscuta  in  istoriografie  sub  numele  de «Criza  secolului  al  III-lea».  In  timpul  acestei  crize,  perioada  numita  a «anarhiei militare» (235-284) a consfintit prabusirea sistemului politic al Principatului, caci in circa 50 de ani au fost nu mai putin de 25 de imparati, recrutati aproape toti dintre militari, dintre care doar doi sau trei au murit de moarte naturala. De aceasta situatie, vor profita populatiile zise  «barbare», aflate in afara limesului,    precum sarmatii, germanii,  iar  mai  tarziu  populatiile  mongolice (huni,  avari  s.a.).  Profitand  de slabiciunea interna a statului roman, numerosi barbari au trecut in imperiu, multi din ei  fiind  recrutati  in  armata  romana,  care,  mai  ales  in  epoca Dominatului,  se  va barbariza treptat.

Perioada Dominatului

Anarhia militara a   luat sfarsit in anul 284, cand la conducerea statului roman a  venit  imparatul  Diocletianus.  Provenind  si  el  dintre  militari,  noul  imparat a procedat la o serie de reforme institutionale care au reusit sa revigoreze statul roman aflat in criza profunda. In esenta, reformele sale au consfintit ruptura totala cu vechiul sistem republican si cu fictiunea constitutionala a lui Augustus, prin proclamarea puterii absolute a imparatului. Acesta era reprezentantul divinitatii pe pamant si, de aceea, dispunea de toate puterile in stat, pe care le exercita fara vreun alt control, armata si senatul nemaiavand nici o putere politica in fata unui imparat de origine divina. Sistemul politic creat de Diocletianus este denumit Dominat (de la dominatio = stapanire, putere absoluta). Acesta era puternic influentat de monarhiile orientale, mai ales de cea persana.

Diocletianus  a procedat la un numar de reforme pentru a-si pune in practica ideile sale despre stat. Astfel, el a instituit Tetrarhia, prin asocierea la domnie a altor trei  imparati (Maximianus,  Galerius  si  Constantius  Chlorus).  Diocletianus  si Maximianus  aveau  o  pozitie  superioara,  fiind  proclamati  Augusti,  iar  ceilalti  doi deveneau Caesari. Sistemul politic al Tetrarhiei presupunea o guvernare continua, care sa elimine eventualele disfunctii de la sfarsitul domniei unui imparat. Astfel, la moartea sau la retragerea unui August, Caesarul promova automat la rangul de August si   alegea un nou Caesar. Fiecare dintre cei doi Augusti guverna o parte a Imperiului  roman;  Diocletianus  conducea  in  partea  de  rasarit,  cu  capitala  la Nicomedia, iar Maximianus pe cea de apus, cu capitala la Mediolanum  (Milano). Augustii delegau o parte a puterilor lor Caesarilor. Astfel, Diocletianus a lasat pe seama lui Galerius conducerea efectiva a    teritoriilor din Peninsula Balcanica cu capitala  la  Thessalonic,  iar  Maximianus  i-a  lasat  lui  Constantius  Chlorus  sa domneasca  peste  Hispania,  Gallia  si  Britannia,  avand  capitala  la  Augusta Treverorum (Trier).

Alte reforme ale lui Diocletianus au fost: reforma administrativa, prin care se marea numarul provinciilor, reforma fiscala si monetara si, mai ales, reforma militara, prin care armata romana era impartita in doua mari categorii de trupe: armata de pe pe limes (militeslimitanei) si armatei de manevra, cantonata in interiorul teritoriului (milites palatini).

Diocletianus  a  acordat  o  atentie  deosebita  unitatii  spirituale  a  imperiului, incurajand vechea religie romana politeista. Aceasta politica s-a lovit de rezistenta indarjita a crestinilor, ceea ce a dus la cele mai mari persecutii impotriva acestora, numerosi marturisitori ai religiei lui Christos fiind torturati si ucisi. Cu toate acestea, crestinismul a continuat sa se    raspandeasca, ajungand pana la cele mai inalte niveluri ale ierarhiei politice si militare romane.

Sistemul Tetrarhiei nu a fost nici el viabil, deoarece, dupa retragerea de la domnie a lui Diocletianus, luptele pentru putere au reanceput, naruind astfel iluzia unui sistem politic care sa corespunda realitatilor din imperiu. In timpul domniei lui Constantin cel Mare (306-337), statul roman cunoaste o ultima perioada de inflorire. Constantin cel Mare a adancit   masurile lui Diocletianus in domeniul administrativ si militar.  Constient  de  importanta  religiei  crestine,  el  s-a  implicat  si  in  chestiuni religioase. In perioada cand domnea impreuna cu Licinius, a emis Edictul din Milano (313),  prin  care  se  punea  capat  persecutiilor  anti-crestine,  crestinismul  fiind recunoscut alaturi de celelalte divinitati traditionale romane. De asemenea, el s-a implicat in disputele din cadrul bisericii crestine, prezidand primul conciliu ecumenic, acela de la Nicaeea (325), unde a fost condamnata erezia ariana si a fost fixat crezul crestin. Constantin cel Mare a construit o noua capitala, Constantinopole, pe locul vechii  colonii  grecesti  Byzantion.  Aceasta  a  fost  infrumusetata  cu  numeroase monumente, devenind, pentru aproximativ 1000 de ani, cel mai mare si mai frumos oras al lumii. Roma ramanea in teorie cea de a doua capitala, desi, inca din timpul anarhiei militare, imparatii aveau alte cetati de resedinta.

Dupa  dinastia  constantiniana  (361),  Imperiul  roman  cunoaste  o  decadere rapida. Transformarile  economice  si  sociale,  precum  si  presiunea  populatiilor barbare au adancit criza statului roman. O vreme, romanii au reusit sa mai   apere teritoriul de populatiile barbare care doreau sa se aseze in imperiu. Stabilirea hunilor in stepele nord-pontice a schimbat echilibrul fragil din cadrul lumii barbare. De teama hunilor, vizigotii au solicitat si li s-a permis sa se stabileasca in imperiu, in Peninsula Balcanica.  Aici  ei  nu  s-au  acomodat  rigorilor  statului  roman  si  s-au  rasculat, provocand armatei romane, in anul 378, la Adrianopole, o dezastruoasa infrangere. Acest  an  marcheaza  inceputul  migratiilor  barbare  in  Imperiul  roman.  Vizigotii, ostrogotii, sarmatii au patruns in imperiu provocand mari stricaciuni si subminand autoritatea  statului  roman.  Armata  romana  s-a  barbarizat  treptat,  iar  unii  sefi germanici au ajuns la inalte pozitii in armata si statul roman.

In partea de rasarit a imperiului, persii constituiau de asemenea o serioasa amenintare.in anul 395, la moartea imparatului Theodosius cel Mare, Imperiul roman este definitiv impartit in doua parti, cel de apus si cel de rasarit.   Imperiul de rasarit, cu capitala la Constantinopole, a reusit sa faca fata invaziilor popoarelor migratoare. In apus,  insa,  barbarii  au  devenit  adevaratii  stapani.  Vizigotii,  condusi  de  Alaric, parasesc Peninsula Balcanica si patrund in Italia unde, in anul 410 jefuiesc Roma. Dupa moartea lui Alaric, ei s-au stabilit in Gallia. In anul 409, vandalii, suevii si alanii au invadat Hispania. De aici, vandalii, condusi de Geiserich, au trecut in Africa de Nord unde   au intemeiat un regat independent. Hunii, condusi de Attila, pustiesc la randul lor Peninsula Balcanica, apoi ataca Gallia, dar sunt infranti, in anul 451, la Campiile  Catalaunice  de  o  armata  «romana»,  formata  mai  ales  din  contingente barbare, dupa care hunii dispar din istorie.  In Gallia au patruns francii care, profitand de  slabiciunea  statului  roman,  si-au  creat  un  stat  propriu.  In  anul 461,  Egidius proclama independenta Galliei, marcand ruperea definitiva, a acestei provincii, de imperiu. In anul 455, vandalii vin din Africa de Nord in Italia, ocupa Roma pe care o jefuiesc. Intre anii  455-472, generalul suev Ricimer devine adevaratul stapana la Imperiului  roman  de  apus,  care,  practic,  incetase  sa  mai  existe.  in  mod  formal, acesta  a  fost  desfiintat  in  anul 476,  cand  ultimul  imparat  roman,  Romulus Augustulus,  a  fost  detronat  de  Odoacru,  o  capetenie  a  populatiei  germanice  a herurilor.

• Despre
• Ultimele Postari

Descopera Lumea

Scrii un cuvant...cuvantul scris e un leac sau o otrava. Tu vei muri, dar tot ce-ai scris ramane-n urma drum deschis spre moarte sau spre paradis, spre ocara sau slava...

Ultimele postari ale lui Descopera Lumea (vezi toate)

• Machu Picchu – Leaganul civilizatiei incase - 15 aprilie 2018
• Inventii care ne-au marcat: Roata. Cine, cand si cum a inventat-o - 2 aprilie 2018
• Samsung Galaxy S7: Cum va arata el, VIDEO si specificatii tehnice - 26 februarie 2016